Incertitudinile justiţiei din România (4)

c) promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, după verificarea candidaturilor depuse de către persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curţi de apel, au o vechime de cel puţin 12 ani în funcţia de judecător sau procuror şi întrunesc celelalte condiţii prevăzute de lege.

Prin Decizia nr.866/2006 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.52, alin.(1) din Legea nr.303/2004, în partea care condiţionează promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de îndeplinirea funcţiei de judecător în ultimii 2 ani, dându-se astfel şi procurorilor  posibilitatea de a aspira la aceste funcţii.

d) numirea în funcţiile de conducere din cadrul Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie se face de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, iar numirea în funcţiile de conducere ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie se face, de asemenea, de către Preşedintele României, însă la propunerea ministrului justiţiei, probabil ca o expresie a autorităţii pe care acesta trebuie să o exercite asupra procurorilor, potrivit Constituţiei.

Toate cele scrise până acum sub acest titlu reprezintă câteva constatări ale unui magistrat cu puţină experienţă (de 1 an şi 6 luni), pe care puţinul timp liber mi-a permis să le împărtăşesc, şi trebuie luate ca atare. Este posibil să mai existe şi alte incertitudini, cum de altfel este posibil ca justiţia din România să prezinte şi certitudini (dacă nu cumva înseşi incertitudinile sunt şi certitudini).

Incertitudinile justiţiei din România (3)

În ceea ce priveşte promovarea magistraţilor, aceasta se realizează astfel:

a) promovarea în funcţii de execuţie, care se face prin concurs, pentru judecători la tribunale şi curţi de apel, iar pentru procurori la parchetele de pe lângă aceste instanţe, precum şi la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art.43-47 din Legea nr.303/2004).

Întrucât această modalitate de promovare o consider, în sine, obiectivă, ar mai rămâne de discutat doar în ceea ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cei care doresc să promoveze.

Astfel, după cum am arătat într-o postare anterioară, art.44, alin.(2) din Legea nr.303/2004 conţine o discriminare, în sensul că, pentru calculul vechimii necesare în vederea participării la concursul de promovare este luată în calcul doar perioada în care magistratul a fost avocat, nu şi cea în care acesta a fost consilier juridic sau a ocupat o altă funcţie dintre cele care constituie vechime în magistratură. Menţinerea acestei discriminări, chiar şi după constatarea sa de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este inexplicabilă, mai ales având în vedere că, teoretic, o concurenţă reală la aceste concursuri nu ar trebui să dăuneze nimănui, ba dimpotrivă;

b) numirea în funcţii de conducere, respectiv în funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi curţi de apel, în cazul judecătorilor, respectiv în funcţiile de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel, prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunal, de pe lângă tribunalul pentru minori şi familie şi de pe lângă judecătorie, şi de adjuncţi ai acestora, în cazul procurorilor, se face prin concurs sau examen (art.48-51 din Legea nr.303/2004).

Concursul sau examenul constă în “prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere şi în probe scrise privind managementul, comunicarea, resursele umane, capacitatea candidatului de a lua decizii şi de a-şi asuma răspunderea, rezistenţa la stres şi un test psihologic” (art.48, alin.4 din Legea nr.303/2004).

Toate bune, numai că la stabilirea probelor care trebuie susţinute pentru numirea în funcţia de conducere, nu s-au luat în considerare deosebirile de regim între conducătorii instanţelor şi cei ai parchetelor. Astfel, dacă probele menţionate pot părea potrivite pentru selectarea unui conducător de instanţă, ale cărui atribuţii legale sunt în totalitate administrative, nu la fel este în cazul conducătorilor parchetelor, care au şi altfel de atribuţii, cum ar fi: infirmarea soluţiilor procurorilor din subordine, verificarea legalităţii şi temeiniciei rechizitoriilor întocmite de aceşti procurori, precum şi posibilitatea de a da, în scris şi motivat, dispoziţii obligatorii aceloraşi procurori. Pentru exercitarea atribuţiilor menţionate, nu este suficient ca şefii de parchet să fie buni manageri, ci să dovedească şi că sunt teoretic şi practic bine pregătiţi, astfel că, în opinia mea, ar fi imperios necesară introducerea şi a unei probe teoretice în concursul/examenul de ocupare a funcţiilor de conducere de către procurori;- 

Incertitudinile justiţiei din România (2)

Ceea ce este important, însă, este ca procurorii să fie pregătiţi să îşi asume CORESPUNZĂTOR eventualul statut de independenţă reală, cu toate obligaţiile şi răspunderea aferente acesteia.

 2. Mentalitatea incertă a judecătorilor.

Potrivit art.124, alin.(3) din aceeaşi Constituţie a României, “Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.”, iar conform art.2, alin.(3) şi (4) din Legea nr.303/2004, “judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali”, iar “orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor”.

Aşadar, din analiza acestor texte rezultă fără dubiu că independenţa judecătorului este efectivă, fiind corespunzător reglementată.

Această independenţă a fost, însă, asumată într-un mod diferit de către unii judecători, iar de către alţii nu a fost asumată deloc.

Astfel, în timp ce unii dintre judecători au înţeles că a fi independent, imparţial şi a te supune numai legii implică o mare răspundere, alţii au înţeles că acest atribut le oferă puterea discreţionară de a decide după bunul plac, sub motivul că legea este interpretabilă, şi dacă sunt independenţi pot să o interpreteze cum doresc, fără a răspunde în niciun fel.

O a treia categorie a reprezentanţilor nobilei profesii de judecător este formată din cei care nu au avut şi nu au “curajul” să îşi asume acest statut de independenţă, fiind supuşi şi servili preşedinţilor de instanţe. Din fericire, aceştia sunt din ce în ce mai puţini, însă prezintă un pericol, în instanţele unde sunt majoritari, pentru tinerii magistraţi, proaspăt intraţi în profesie. Nu trebuie să se înţeleagă de aici că autoritatea conducătorilor instanţelor nu trebuie recunoscută şi respectată, ci doar că această autoritate trebuie să poarte numai asupra aspectelor administrative ale activităţii instanţei, nu şi asupra activităţii judiciare.

De asemenea, un alt aspect legat de mentalitate, este dat de reticenţa unora dintre judecători în aplicarea convenţiilor privind drepurile omului la care România este parte, a jurispudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, mai nou, a dreptului comunitar. În cele mai multe cazuri, această reticenţă are la bază nu doar lipsa apetitului pentru studiu, ci şi faptul că unii dintre magistraţi (judecători şi procurori) ajung foarte rar să fie selectaţi pentru a participa la cursurile de formare continuă organizate de C.S.M. şi I.N.M., unde pe lângă că ar putea să fie informaţi cu privire la noutăţile în domeniu, ar avea şansa de a întâlni colegi de-ai lor, cu care să schimbe opinii cu privire la problemele de drept ivite în cursul activităţii.

3. Incerta eficienţă a modalităţilor de recrutare şi de promovare a magistraţilor.

În prezent, există două modalităţi de recrutare a magistraţilor:

a) calea deja “clasică”, de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, prin concurs, candidaţii admişi devenind, pentru doi ani, auditori de justiţie. După absolvirea institutului, auditorii de justiţie sunt numiţi, de către Plenul C.S.M., judecători sau procurori stagiari, funcţii pe care le ocupă timp de un an după care sunt supuşi unui examen de capacitate, cei care trec  şi de acest examen fiind numiţi, prin decret prezidenţial, judecători sau procurori (art.12-31 din Legea nr.303/2004). Această modalitate de admitere nu comportă prea multe discuţii, cei care au trecut de ea dovedindu-se, de regulă, buni practicieni şi schimbând în bine percepţia publică asupra magistraţilor. 

b) calea “mai scurtă”, care constă într-un singur concurs, “de admitere în magistratură”, la care au acces cei cu vechime mai mare de 5 ani în diferite funcţii juridice. Recent a fost modificat regulamentul de organizare şi desfăşurare a acestui concurs (Hotărârea nr.123/07.02.2008 a Plenului C.S.M.), care va consta într-un test grilă cu întrebări teoretice şi practice.

Această modalitate de recrutare a magistraţilor   s-a dovedit a nu fi foarte eficientă, întrucât numărul candidaţilor admişi a oscilat între puţini şi foarte puţini.

Puţinii magistraţi recrutaţi prin această modalitate au fost numiţi prin decret prezidenţial în funcţiile de judecător sau procuror definitivi. Nu de mult timp, din 2006, aceştia au participat la cursuri de formare în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, constatându-se că magistraţii “recrutaţi prin concursurile susţinute în perioada noiembrie 2003 - martie 2005, (…) în proporţie de 80% au intrat în şedinţă încă din prima săptămână de activitate, cu consecinţele negative care decurg din acest fapt, privitoare la calitatea actului de justiţie şi la percepţia opiniei publice faţă de magistraţi” (comunicat I.N.M.).

Până la modificarea Legii nr.303/2004 prin Ordonanţa de urgenţă nr.100/2007, mai exista o modalitate de recrutare a magistraţilor, care se poate numi calea “cea mai scurtă”, întrucât consta doar în susţinerea unui interviu în faţa C.S.M., criteriile după care un candidat sau altul era admis sau respins nefiind prestabilite. Aceasta a constituit modalitatea principală de recrutare a magistraţilor în anul 2007 (!). Cei recrutaţi ar fi avut obligaţia ca după 6 luni de la numire să susţină un examen pentru verificarea cunoştinţelor. Acest examen nu a fost susţinut niciodată, fiind suspendat.

P.S.: Revin asupra celor spuse mai sus şi menţionez că ultima modalitate de recrutare, descrisă mai sus, va fi în vigoare până la 1 iunie 2008, şi este încă folosită.